Fiscalitatea nu iartă improvizația.
Pentru o companie, fiscalitatea este zona în care o decizie aparent minoră — o factură, o încadrare, o tranzacție între firme afiliate — se poate transforma, ani mai târziu, într-o obligație de plată majoră, cu dobânzi, penalități și, uneori, un dosar penal.
Administrația fiscală a devenit, în ultimii ani, semnificativ mai agresivă și mai bine dotată tehnic. Inspecțiile sunt mai dese, mai documentate și se finalizează frecvent cu sume considerabile, recalculate retroactiv. Într-un astfel de context, fiscalitatea încetează să mai fie o chestiune pur contabilă și devine, în egală măsură, una juridică: ce poate fi probat, ce încadrare rezistă, ce termene curg.
Practica mea în fiscalitate pornește de la o convingere simplă: cele mai multe probleme fiscale grave puteau fi prevenite, iar cele care ajung totuși în litigiu se câștigă pe fond tehnic, nu pe formule procedurale. Aceasta cere cineva care înțelege deopotrivă cifra și norma — exact convergența celor trei calități pe care le reunesc.
